Alergeni

POLEN DE GOLOMĂŢ (D. Glomerata)

Plantă furajeră

Descriere: Este o plantă furajeră, care poate fi găsită atât în zone de câmpie, şes, cât şi în regiuni muntoase.

Creşte în locuri umede, dar pot fi găsite şi în păduri sau zone mlăştinoase. De obicei se cultivă ca plantă furajeră. Are înălţimea aprox. 80 cm. Considerat un nutreţ primordial pentru că este sporadic şi apare încă de la începutul primăverii, şi înfloreşte până târziu când apare anotimpul rece. Pe vreme foarte călduroasă are o producţie dublă, iar la frig nu dispare ci producţia scade semnificativ.

Se caracterizează: prin spiculeţe grupate glomerulat într-un panicul. Spiculeţele sunt multiflore. Golomăţul formează tufe rare, cu frunze late, prevăzute cu o ligulă mare. Golomăţul este frecvent în regiunea de munte şi în locurile umbroase de stepă. Este o graminee foarte bună de nutreţ.

TIMOFTICA (Timothy)

Plantă furajeră

Este o plantă erbacee din familia gramineelor, adaptată climatului temperat rece şi umed cu tulpina de tip pai, cu frunze lungi, înguste, creşte prin păşuni şi livezi şi este folosită ca nutreţ.

Caracteristici: Creşte spontan şi se cultivă mai ales în regiunile mai bogate în precipitaţii. Inflorescenţa este un panicul spieiform. Spiculeţele sunt uniflore, cu glumele libere, păroase pe carenă. Este plantă perenă, cu tufă rară, valoroasă pentru nutreţ.

Ca plantă furajeră: are o densitate bună, se păstrează timp îndelungat şi are o productivitate ridicată.

Particularităţi:
Creşte bine pe solurile umede, dar uşoare, şi are o creştere lentă pe solurile grele

şi nisipoase;

Porneşte în creştere timpuriu în primăvară şi îşi continuă creşterea vara, dacă are condiţii de umiditate corespunzătoare;
Este o specie furajeră foarte productivă (10-12 t / ha S.U.), dar 50-60% din producţie se realizează la prima cosire sau ciclu de păşunat când se înregistrează şi cea mai mare cantitate de precipitaţii;
Foliajul bogat şi fin asigură un grad ridicat de palatabilitate;
Poate fi cultivată în cultură pură sau în amestec.

POLEN DE ZÂZANIE (Lolium perenne)

Descriere: Loliumul (lolium perenne) este o iarbă perenă ce creşte în formă de tufă rară.

Ca şi celelalte plante poate fi recunoscut după inflorescenţa sa. Frunzele sunt liniare. Inflorescenţa este un spic compus, de 5 până la 30 cm, alcătuit din spiculeţe dispuse cu partea îngustă pe rachis. Este răspândit pe pajiştile revene, din regiunea de şes până la munte. Este o plantă valoroasă de nutreţ.

Denumirea populară a loliumului este zâzanie. Ea poate fi întâlnită pe pajişti, de la şes la munte. Este folosită şi ca nutreţ pentru animale.

Înfloreşte: Mai – August. Anotimpurile cele mai propice creşterii sunt: primăvara şi toamna. Este o plantă sensibilă la temperaturile foarte mari.

Zâzania se adaptează cel mai bine climei umede şi rece. Este folosită mai ales ca plantă furajeră.

POLEN DE ARŢAR (Pollen of Maple)

Aria de răspândire: Arţarul se întâlneşte frecvent pe tot continentul european. Este deseori plantat în parcuri, pentru umbra generoasă a frunzişului său. Perioada de înflorire: martie - mai.
Aspectul: Arţarul este un arbore viguros, însă rareori depăşeşte 20 m în înălţime. Formează o coroană arcuită simetric, pe un trunchi mai degrabă scurt. Frunzele sunt lobate, având practic aceeaşi culoare şi acelaşi luciu pe ambele feţe. Lobii sunt ascuţiţi şi puţin zimţaţi pe margini. În lunile de primăvară, arţarul poartă flori alb-gălbui, dispuse în inflorescenţe umbeliforme. Fructele sunt prevăzute cu două aripioare îmbinate, astfel încât descriu un unghi obtuz. Între ele, în vârful acestui unghi, se găseşte sămânţa, o mică nucă turtită. Fructele verzi pot fi văzute încă din mai, atârnând în ciorchini grei pe crengi.

MESTEACĂN (Betula pendula)

Are ramurile cilindrice, iar mugurii terminali lipsesc; creşterea în lungime se produce prin ultimul mugure axilar. Prin urmare, ramificarea este simpodială.

Creşte ca arbore în regiunea de dealuri şi de munte, ocupând terenurile sterile, despădurite. Tulpina este acoperită cu o scoarţă albă, caracteristică. Ramurile tinere sunt pendule şi poartă frunze romboidale, glabre şi ascuţite la vârf. Din lemnul de mesteacăn se lucrează obiecte de artizanat, dar este şi plantă medicinală, folosindu-se frunzele şi seva ce se scurge primăvara. Mestecănişurile ocupă suprafeţe puţine şi rare la noi.

MĂSLIN (Olive)

Este un arbore mic mediteranean, cu frunze opuse, lanceolate, pieloase şi persistente.

Florile sunt mici, albe şi mirositoare, grupate în raceme paniculate, în axila frunzelor. Fructele drupe, numite măsline, sunt bogate în ulei, untdelemnul veritabil, produs fin, alimentar.

PELINUL - PELINELIŢA (Artemisia absinthium)

Denumirea ştiinţifică a plantei este preluată din mitologia antichităţii - ARTEMISIA ABSINTHIUM.

Istoric: Este o plantă veche medicinală, cunoscută de vechii egipteni. Grecii şi romanii numeau planta ABSINTHION - era de fapt pelinul din zona pontică.

Răspândire: Este o specie erbacee, comună, vivace, mult răspândită în zonele de şes şi deluroase, în special în locuri însorite şi uscate, aride.
Creşte prin locuri necultivate şi uscate, livezi, locuinţe, pe lângă garduri, drumuri şi podgorii, deci este o plantă ruderală care apare de multe ori masiv.

Descriere: Plantă ierboasă, perenă, robustă, (este considerată semi-arbuşt) de culoare argintiu-cenuşie, are în pământ un rizom ramificat, care în fiecare primăvară dă naştere la o rozetă de frunze bazale, din mijlocul căreia ies două feluri de tulpini: unele mai scurte, sterile, iar altele înalte până la 1,50 metri, ramificate, florifere.
Tulpina este lemnoasă la bază şi atinge înălţimea de 0,5 - 1,50 m. Grosimea tulpinii este de 0,6 cm şi este tomentoasă, fin brăzdată longitudinal. De la baza tulpinii pornesc ramuri care în cel de-al doilea an de dezvoltare se lignifică. Toamna, tulpina este îndepărtată la plantele de cultură. Lăstarii tineri sunt fini, au peri mătăsoşi albi-cenuşii ce acoperă toate părţile plantei. Tulpina este erectă, mai mult sau mai puţin ramificată.

Florile sunt grupate în inflorescenţe numite calatidii (antodii), sunt mici, globuloase, galbene, grupate în raceme terminale, compuse, sunt aplecate şi reunite în panicule, au miros puternic. Fiecare capitul, cu un diametru de 2,5 - 3,5 mm. este protejat la exterior de un înveliş de bractee lineare, membranoase şi tomentoase. Pe marginea capitulului se află puţine flori tubuloase cu corola redusă, iar partea centrală este ocupată de multe flori hermafrodite cu corola campanulată divizată în partea superioară în 5 lobi. Receptacolul convex are la exterior un număr redus de flori femele, galbene, tubuloase. Inflorescenţele sunt mici şi au aspect de sfere turtite.

Pelinul înfloreşte în iulie - septembrie. Fructele sunt achene lungi, sunt lipsite de papus. Seminţele au 1 mm lungime şi au aspect de nucuţă de forma unei teci.
Întreaga plantă are o nuanţă strălucitoare argintie şi un gust amar.

PĂTLĂGINA (Plantain)

Plantă medicinală

Termenul german este format din wege + rich. Ultima silabă, asemănătoare sârbescului „reiks”, se înrudeşte cu cuvântul latinesc „rex” = rege. Deci pătlăgina este regele drumurilor şi a crescut încă din timpurile străvechi spre binele şi binecuvântarea omenirii.

Pătlăgina este un gen de plante erbacee cu frunzele de obicei ovale, dispuse în rozetă la baza tulpinii, cu flori grupate în spice, de culoare roz sau albăstrui, folosite în medicină datorită unor calităţi expectorante şi a unor proprietăţi care accelerează cicatrizarea rănilor.

Denumirea plantei erbacee cu virtuţi medicinale provine din lb. latină - plantago-ginis. Etimonul corect este însă acuzativul patlaginem. Denumirea latină: Plantago major. Dicţionarul etnobotanic înregistrează varietăţile: bună, îngustă, lată, mică, moale etc.

Plantago major (pătlăgina mare): Frecventă pe marginea drumurilor, prin curţi, păşuni umede. Are frunzele mari, lat ovate, glabre, grupate în rozeta bazală, din care se ridică tulpina scapiformă, lungă de cel mult de 2 ori cât frunzele, purtând în jumătatea superioară florile, grupate într-un spic lung, cilindric. Este o plantă medicinală.

Se folosesc regionalisme ca: minciună, iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, plăcinţica-vacii.

Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste): Are frunzele îngust-lanceolate şi spicul ovoidal. Creşte în locuri mai uscate, pe dealuri şi câmpii. Este o plantă medicinală.

Regionalisme: căruţele (pl.), limbariţă, coada-şoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălţilor, limba-broaştei, limba-oii, limba-şarpelui.

Plantago media (pătlagină medie): are frunzele eliptice, păroase şi scapul mult mai lung. La vârful tulpinii poartă un spic mai scurt. Este comună prin pajişti, de la câmpie până la munte. Regionalisme: iarbă-de-cale, limba-mânzului, limba-oii.

Înfloreşte: în aprilie - mai pe toate păşunile, lizierele, câmpiile şi pe orice suprafaţă cu iarbă până în luna septembrie.

PELLITORY (Parietaria) – Parecherniţă

Plantă medicinală

Plantă erbacee medicinală, face parte din familia urticaceae.

Descriere: Este o plantă cu rizom, având tulpina roşcată şi

păroasă, înaltă de 10-20 cm, prevăzută cu frunze alterne,

ascuţite, aspre, păroase pe faţa inferioară, lungi de 8-10cm.

Florile, hermafrodite, verzui, apar grupate la subţioara frunzelor.

Fructul este o achenă mică, neagră-lucitoare.

Răspândire: întâlnită până la 700m altitudine, prin zăvoaie,

pe lângă păduri, prin locuri umbroase şi necultivate, printre ruine

sau pe ziduri vechi.

Apar şi înfloresc din luna Mai până în Septembrie

AMBROSIA (Juncus)

Descriere: Acest gen cuprinde peste 20 de specii de plante originare din America.
Deşi are un nume poetic, polenul acestei plante are o putere alergenă foarte ridicată provocând alergii severe la persoanele sensibile. Este toxică, amară. Conform mitologiei clasice ambrozia reprezintă băutura zeilor care le conferea acestora nemurirea.

Deşi este periculoasă pentru sănătatea oamenilor prin cantitatea mare de polen pe care o conţine – peste 20 grame - această plantă nu este recunoscută oficial în România ca plantă de carantină.
Pericolul mare pe care îl reprezintă extinderea acestei specii nu este concurenţa ei cu plantele de cultură ci efectul deosebit de grav asupra sănătăţii oamenilor, cauzat de polenul produs în perioada înfloririi (între jumătatea lunii iulie – începutul lunii octombrie). Alergiile cauzate de polenul acestei plante pot să apară chiar şi după 24-48 de ore după ce persoanele sensibile au intrat în contact cu acest polen.

Ambrozia este o specie deschizătoare de drumuri, oportunistă, puţin competitivă. Se instalează la începutul primăverii pe terenurile agricole pregătite pentru a fi cultivate.
Termofită şi nitrofilă, este atrasă de obicei de suprafeţele care au un bogat conţinut în azot, îi plac solurile jilave, umede, fapt pentru care este plantă mezofilă. Este o plantă slab competitivă, colonială, apare repede pe terenurile lăsate în paragină, pe locurile virane, pe şantiere, printre ruine şi dărămături, pe marginea şoselelor, în gunoaie. În general nu este prezentă în zone înalte, la altitudine şi este întâlnită în regiunile muntoase doar în mod cu totul excepţional. Mediul său favorit e reprezentat de câmpuri cu soluri bogate în elemente nutritive, în locuri luminoase, calde, apare uneori şi în jurul cursurilor de ape, rar chiar în grădini .

Ambrozia germinează chiar şi la 6 grade Celsius însă temperatura optimă de germinare este de 20 grade Celsius. La temperaturi mici dezvoltarea ei este mai lentă dar. Ciclul de viaţă al plantei este anual, germinează primăvara dintr-o sămânţă ce are două cotiledoane rotunjite din care ies două frunzuliţe opuse, colorate verde-deschis, se dezvoltă, înfloreşte, emite polen, produce fructe numite achene care conţin seminţe. Ciclul de viaţă se încheie odată cu primul val de frig adus de iarnă

MUCEGAIURI

Aspergillus fumigatus

Aspergillus fumigatus este o ciupercă. Este una din cele mai comune specii de Aspergillus care cauzează boli la oamenii cu un sistem imunitar slăbit.

Se poate găsi aproape oriunde în mediul înconjurător, şi în special în materiile organice în descompunere. Are un genom stabil, fără cicluri sexuale cunoscute, se reproduce prin formarea porilor care sunt eliberate în mediul înconjurător.

Este capabil să se dezvolte la temperatura corpului uman, şi sporii sunt inhalaţi de aproape toată populaţia. Dar, sunt şi eliminaţi rapid de către sistemul imunitar.

Simptomele: sunt foarte generali şi tipici. Simptomele pot include: febră, slăbiciune generală, dureri de piept, pierderi de greutate, sânge în urină, linii roşii subţiri sau vase de sânge sparte sub unghii.

Alternaria alternata

Alternaria alternata este un mucegai de interior (se dezvoltă în spaţiile închise). Este un mucegai destul de comun. Într-un studiu efectuat a fost găsit în 87% din casele examinate.

Este considerat unul dintre cele mai importante alergeni ciupercă.

Alternaria alternata a fost implicat în cazurile de alergie la persoanele care au fost expuşi la lemn, ori rumeguş de lemn, de asemenea cauzează pete maronii pe plante. Conţine în jur de 50 de specii.

ACARIENI (D. Pteronyssinus; D. Farinae)

Acarienii aparţin unei mari familii numită Aracnide, care include şi păienjenii. Acarienii pot fi văzuţi numai la microscop. Trăiesc şi se înmulţesc rapid în locuri umede şi calde. Nu suportă microclimatul uscat şi rece.

Într-un gram de praf pot să trăiască aproxiamtiv 20.000 de acarieni. Se hrănesc cu particule de piele descuamată şi se înmulţesc în perne, aşternuturi, saltele, covoare, mobilă tapiţată, haine. Acarienii nu înţeapă, nu răspândesc boli şi nu trăiesc pe pielea omului. Ei sunt dăunători numai pentru pacienţii alergici la aceştia.

Acarianul este un alergen permanent.

Concentraţia maximă de acarieni este în iulie – august, iar nivelul de alergen rămâne crescut până în decembrie. Nivelul de alergen este mai scăzut în aprilie şi mai.

Simptomele se pot rări vara, datorită faptului că pacienţii petrec mai mult timp afară şi nu au nevoie de încălzire în locuinţe.

Deşi numărul de acarieni este în scădere în timpul iernii în regiunile în care climatul este rece şi uscat, unii pacienţi relatează că simptomele lor se agravează iarna. Aceasta se datorează persistenţei excrementelor alerginizate şi după ce acarienii au murit.

Descriere: Acarienii (Acari) sunt animale nevertebrate, cele mai multe dintre ele fiind de mărimi microscopice, sau greu vizibile cu ochiul liber. Capul, toracele şi abdomenul sunt nediferenţiate. În general au patru perechi de picioare locomotorii, iar aparatul bucal prezintă numeroase adaptări pentru înţepat, supt sau ros.

Multe din aceste specii sunt parazite la animale.

EPITELIU DE CÂINE ŞI PISICĂ (Dog and cat epithelia)

EPITELIU - Este un ţesut format dintr-unul sau din mai multe straturi de celule de diverse forme, care alcătuiesc învelişul pielii, al mucoaselor, al canalelor excretoare ale glandelor, etc.

Părul animalelor nu este considerat un alergen important, însă aceste alergii devin din ce în ce mai cunoscute. Părul/blana animalelor poate colecta foarte uşor: polenuri, praf, ciuperci şi alte alergeni.

Oamenii au cel mai des alergii de la pisici sau câini. Părul nu este un factor alergen important ci mult mai semnificativ este pielea moartă care se găseşte în casă, sau proteina care se găseşte atât în pielea, saliva cât şi în urina animalelor.

Alergenurile de pisică sunt foarte lipicoase, se găsesc atât pe haine, pe mobilier cât şi pe pereţi, sunt lipicoase şi aderă la orice suprafaţă. Este aproape imposibil ca o persoană să nu fie expus pe o anumită scală de alergie, la pisici.

Aceste alergeni se găsesc în special în casele stăpânilor de animale, dar nu sunt excluşi şi în acele case unde nu este nici un animal.

Chiar dacă animalul este înlăturat din casă, acesti alergeni pot fi găsiti chiar şi până la 6 luni după ce a fost înlăturat animalul.

Toate animalele pot produce alergii – depinde de persoană în ce măsură este alergic la aceşti alergeni.

Simptome:

-strănut, nas curgător;

-mâncărime, ochi înlăcrimaţi;

-eczeme şi erupţii pe piele.